Acasa » Editoriale » Imperiul raului necesar

Imperiul raului necesar

Postat in 21 februarie 2017
/
Comments are off for this post

Zed

de Zed

Fotbalul e un sport misto. Plin de golani si golanii, desigur, ca in orice afacere unde se baloteaza sute de miliarde in moneda forte; totusi, cand e practicat de oamenii care chiar se pricep la asta – nu turca giulumelelor din (mama)Liga 1 –,  ajungi in ipostaza de a ignora sau chiar pardona coruptia monstruoasa ce-i manjeste coroana. Daca simti ceva pentru fotbal, nu te vei intreba niciodata unde ajung banii dati pe bilet si pe tricoul cu Messi, ci-ti vei lasa inima sa intre in “zona rosie” cand arbitrul isi priveste ceasul dinaintea unui nou “El Clasico”. Cea mai dubioasa bere la pet ar trebui sa fie macar la nivel de Guiness, cand granzii fotbalului englez isi disputa trei puncte si dreptul de a inchide gura rivalului pana la meciul retur. Iar drama siropoasa pe care sotia ar vrea sa o vedeti dupa meci n-ar trebui sa-ti intoarca stomacul pe dos, daca te-ai “tratat” inainte cu un derby din Bundesliga. Si totusi, ca in oricare alt domeniu de activitate, exista un paradox. Un stil de joc care, desi a adus practicantilor sai patru titluri mondiale si nenumarate trofee europene la nivel de club, e foarte, foarte greu de privit. Sau de admirat din orice alt punct de vedere, in afara unei evidente si extrem de enervante eficiente. Da, fotbalul italian.

 

Microbistii inca il alinta “catenaccio”, desi sistemul tactic aparut in anii ’50 a suferit atatea transformari de-a lungul deceniilor, incat folosirea curenta a termenului e mai degraba desueta; in schimb, tinde sa defineasca orice stil de joc inchis, plictisitor, axat in totalitate pe obtinerea victoriei si deloc pe incantarea ochiului. Sa urmaresti un meci din Il Calcio devine un adevarat test de rabdare, in special pentru cei obisnuiti cu pasele de Play Station din fotbalul spaniol ori haosul sublim iscat pe iarba stadioanelor din Premier League. Totusi, fotbalul european parca a pierdut ceva de cand italienii s-au indepartat de trofee. Sa fie oare cliseul raului necesar, fara de care mai pierzi masura propriului bine? Coincidenta sau nu, deunazi ma intrebam acelasi lucru despre grupul VAG…

 

Colosul din Wolfsburg reuseste sa atraga antipatii mai ceva ca sorbul unei tornade, invartind compromisuri in jurul singurului scop care-i defineste existenta: detronarea Toyota din postura celui mai mare producator auto al lumii. Nimic n-a fost crutat: identitati, imagini de marca, istorii, legende; deopotriva, branduri au fost reinviate si remodelate dupa chipul si asemanarea principalei vaci de muls – Volkswagen. Intre timp, unul dintre cele mai iubite logo-uri din industrie a ajuns sa fie hulit tocmai pentru ca si-a negat mostenirea proletara, propulsat fiind de subterfugiile tipice scatofagilor din marketing intr-o zona semi-premium unde doar pretul se aliniaza pretentiilor; in rest, cioara e vopsita cu un strat de lac in plus fata de Skoda. Nu s-au multumit insa cu atat, amestecand genele “Triplu-V”-ului in ADN-ul lui Bentley, alterandu-i pedigree-ul si silindu-l, in schimbul unei noi vieti, sa vanda mii de modele Phaeton impachetate in ambalaje sofisticate. La preturi de trei ori mai mari, desigur.

 

Compara VAG  cu un cub Borg si nu vei fi departe de adevar, speciile asimilate si framantate intr-un amalgam incolor si insipid deservind atotputernicei minti colective: board-ul. Probabil, singurul grup de oameni pe al caror speed dial contabilii sunt trecuti inaintea nevestelor. Natural, cand ai relaxarea unui virusolog  manevrand mostre de Ebola, stilul de business nu poate fi decat unul in consecinta: imposibil de riguros, complet lipsit de scrupule si, mai cu seama, bine protejat de actiunea diversilor factori perturbatori. Gen emotii, pasiuni sau, Doamne fereste, overengineering  – chestii care ar bucura oameni inutili, precum fanii. In consecinta, sa te declari suporter al grupului din Wolfsburg este ca si cum ai fi fanul unei fabrici de lopeti. Sau al “nationalei” de fotbal a Italiei…

 

Si totusi, trofeele n-au ajuns singure in vitrina Squadrei Azzura. Ori a marilor cluburi din Serie A. Undeva, in drumul spre ultimul act (sau chiar atunci), peninsularii au fost nevoiti sa joace si fotbal de cinci stele. Cine a vazut finala Ligii Campionilor dintre Internazionale Milano si Bayern Munchen, de exemplu, stie ce vorbesc: in 2010, halitorii de paste au castigat fara a apela la oportunism, fortarea fazelor fixe, intrari la intimidare si/sau favorurile zeitei Fortuna. Dimpotriva, i-au entuziasmat inclusiv pe cei veniti sa-i fluiere, printre care si subsemnatul. Ergo, pot intelege tifosii care asteapta miliardele Estului in Il Calcio si viata de dupa Baggio, Maldini, Vialli, Del Piero, Conte, Vieri sau Totti. Si tot asa ii inteleg si pe cei care, desi ar lapida fiecare Passat si Octavia iesite in cale, saluta fiecare record de vanzari anuntat de VAG si miliardele pe care acesta le investeste in demonstratii de virtuozitate automobilistica. E chiar simplu: cand vrei sa dai cu usile de pereti la toate nivelurile pietei de lux, ai nevoie de bani. Banii “taranilor” care si-au cumparat fericirea de la dealerii Volkswagen, Skoda si SEAT. Fara ei, nu exista centre de cercetare ultimul racnet, contracte pentru designeri si ingineri geniali ori fabrici si linii de asamblare “SF”.

 

Ceea ce inseamna ca nu exista “dogfight”-ul cu fuzeele Ferrari, dus de interceptoarele Lamborghini. Nici tezele de desfiintare a imposibilului, descrise intre copertile foiletonului Bugatti S.A.S. Sau pariul cu Rolls-Royce si al sau Phantom, care a facut “all-in” pe locurile din spate; VAG, in schimb, crede intr-un hotrod somptuos botezat Mulsanne (intre noi fie vorba, cine are impresia ca magnatii nu-s interesati sa-si conduca limuzinele, e chiar idiot). Nu in ultimul rand, nu exista decizia de a pregati un campion vrednic de main-event-ul cu Ferrari LaFerrari si McLaren P1, in “persoana” lui Porsche 918 Spyder. Astea sunt marile partide ale numarului doi mondial, pentru care merita pardonate zeci de prestatii de duzina, aplaudate de suporteri pe care nimeni nu-i intelege. Acum te intreb: ce ai vrea sa faci – sa le demonstrezi contrariul sau sa-i lasi sa-si faca abonamente in continuare, sponsorizand viitoarele blockbuster-e cu mult cauciuc topit de pe Youtube? Ma gandeam eu…

 

VAG cere dispret cu mult inainte de a primi admiratie; in momentele-cheie, insa, este capabil sa obtina inclusiv laudele detractorilor. Tocmai de asta scandalul emisiilor poluante trebuie privit cu ingrijorare, nu cu bucurie prosteasca (despre el, intr-un material separat): urmarile a ceea ce se prefigureaza a fi cea mai mare tampenie din istoria industriei auto au escaladat la cote periculoase pentru viitorul companiei, iar finalul furtunii e inca departe. Miliardele de euro se scurg deja ca apa dintr-o teava sparta catre statele (vezi Doamne!) pagubite, via propaganda scarboasa a unor organizatii de mediu ranite in orgoliu. Iar efectele sunt, din pacate, imediate: despre viitorul Audi A8, de pilda, se spune ca este unul dintre foarte putinele modele scapate de cutitul contabililor, deoarece, la momentul izbucnirii taraboiului, se afla in faze de dezvoltare avansate. In schimb, alte proiecte, considerate “non-vitale” de catre noul boss Matthias Mueller, vor fi trase pe linie moarta; celelalte, probabil,nu vor fi atat de reusite pe cat ar fi putut sa fie.

 

Nu cu mult timp in urma lansat intr-un un mars implacabil spre pozitia de lider mondial, VAG e obligat acum sa apese pe frane si sa-si reconsidere optiunile. Nu foarte multe, din pacate: bugetul de austeritate inseamna rezervarea fondurilor pentru produsele generatoare de profit, nu de imagine. Altfel spus, dinspre negura mediocritatii si autosuficientei se vor vedea tot mai putine sclipiri de geniu. Cand s-a intamplat asta cu fotbalul italian, nu mi-a parut rau; cu conglomeratul din Wolfsburg, insa, ar fi alta poveste. In ipoteza unui eventual colaps (sau, sper eu, doar o perioada de hibernare), despre VAG stiu sigur, acum, ca mi-ar lipsi cam cat un rau necesar…

 

Visit Us On TwitterVisit Us On FacebookVisit Us On YoutubeCheck Our Feed