Compromis: (plural – compromisuri),s.n. ÃŽntelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie. ♦ ÃŽntelegere între două sau mai multe persoane sau state de a supune unui arbitru rezolvarea litigiului dintre ele – Din fr.compromis (DEX 1998).
Am vrut sa scriu un editorial inversunat impotriva modificarii impozitelor, implicit a impozitului auto. Daca pana acum trebuia sa platesc un impozit de vreo 1900 de RON pe an,a cum va trebui sa scot din buzunar vreo 4600 de RON pe an. Deci trebuie sa fac un compromis… Si aici mi-am dat seama ca nu ma intereseaza subiectul asta.
Boc\’s gotta do what Boc\’s gotta do! Nu e treaba mea si, in plus am promis ca nu voi scrie editoriale cu nervi, ura si urlete. Asa ca am inceput sa ma gandesc la ce compromisuri am facut in viata mea.
Aud tot mai des acest cuvant, dar de ceva vreme am trecut la nivelul urmator al perceptiei, incepand sa il simt. Pare ciudat, dar chiar il simt si il traiesc.
Compromisul este peste tot: la cumparaturi, la birou, la scoala, pe strada, la televizor, chiar si in biblioteca.
Cele mai grele compromisuri sunt cele pe care le faci in viata de zi cu zi cand ai, teoretic, de ales. Stau si ma uit la ultimii zece ani din viata si imi dau seama ca am inceput sa fac compormisuri de ceva vreme.
Am avut de ales intre sport si scoala (facultate). Am ales scoala.
Apoi am avut de ales intre scoala si bani (serviciu/job/whatever).
Am ales banii.
Apoi am avut de ales intre a fi angajat sau a fi propriul meu sef. Am ales varianta B.
Si asa mai departe.
La prima vedere pare ca sunt doar alegeri, cand, de fapt sunt toate compromisuri, in care mi-am vandut, sau ignorat, o parte din suflet pentru a obtine ceva.
Mi-au placut masinile de mic, de cad am atins prima revista auto. Se numea Auto Pro, o copie, destul de buna as spune eu, a revistei Auto Motor und Sport, lansata undeva prin 1994. Aveam 14 ani.
Tin minte si acum spreadul cu noutati, cred ca era vorba despre un salon auto, unde Audi anunta ca se ia la tranta cu Mercedes si BMW propunand un sedan de clasa mare cu o structura facuta integral din aluminiu. Da ati ghicit, era vorba despre Audi A8. Apoi era o schita cu viitorul mini-coupe Opel – Tigra, care nu avea nicio legatura cu modelul care a aparut un an mai tarziu. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc din revista aceea este un Lexus, GS pare-mi-se.
Din momentul ala micul bulgare de zapada a luat-o la vale. Desi nu stiam sa strang un surub, am reparat masina lui taica-miu, prin 1990 si ceva(6-7?, chiar nu mai tin minte), uitata o iarna intreaga fara antigel in motor. Da. Motor gripat, pistoane intepenite. All the bells and whistles. Aaa, nu am spus modelul. Era o Skoda 100s. O masina cu 10 clase peste Daciile 1410 de atunci– suspensii independente la toate rotile, motor in consola din spate, inclinat pentru a intra cum trebuie acolo, si o aeroterma care te facea sa conduci in bermude si maieu la -15 grade afara.
In zilele ce au urmat mi-am dat seama cat de mult imi plac masinile, pe masura ce scoteam fiecare piesa a motorului, curatand-o pentru a o remonta inapoi. Atunci am aflat ce e un cuzinet, culbutor, prezon, fus palier etc. Chestii de masini.
Imediat ce am intrat la Facultatea de Electronica (in vara lui 1998) au inceput compormisurile. Imi placeau calculatoarele si programarea (C, C+, Basic, Pascal etc), dar nu imi placea electronica deloc. Am facut un compromis spunandu-mi ca trebuie sa fac asta pentru a ajunge departe, gandindu-ma al toti informaticienii si electronistii emigrati in Canada, unde curge lapte cu miere pe strazi, departe de mizeria Bucurestiului de atunci.
Apoi, intr-o buna zi, ma intalnesc cu Marian Visu si Claudiu Ionescu (eram cei trei muschetari in liceu pentru ca mergeam tot timpul impreuna acasa, cel putin pana la strada Rasaritului, unde Claudiu tragea pe dreapta), sa mergem la Facultatea unde intrase Marian – Facultatea de Transporturi din UPB. Totul a fost irelevant pana cand am vazut panoul de la intrarea in Secretariatul Facultatii. Un panou cu schite facute de designeri romani, cu posibile viitoare modele de Dacia, Oltcit, Lastun si Roman.
Am ramas uimit, dar si extrem de placut surprins. In secunda doi m-am hotarat ca vreau sa devin inginer auto.
Aici intervine ce de-al doilea mare compromis facut in viata mea. A trebuit sa renunt la Facultatea de Electronica si sa dau din nou admitere la Transporturi, dorind sa prind un loc la cursul de Design Industrial – design auto pentru restul lumii. Evident, am fost admis, dar, quelle belle surprise! Am fost informat ca tocmai s-a desfiintat cursul de design industrial din lipsa numarului suficient de studenti inscrisi… Evident ca nu am schimbat iar facultatea si am ramas cu asta.
Pe astia ii avem, cu astia defilam. Cred ca Stalin a spus asta…
Zece ani de compromisuri mai tarziu si sunt in locul unde stau acum.
Compromisurile sunt de alta natura acum si, din pacate pentru mine (doar de dragul expresiei, pentru ca nu este atat de dramatic pe cat suna), compromisurile sunt la ordinea zilei. Partea buna este ca le accept mult mai usor si nu ma mai frustreaza. Iar compromisul nu mai exista in sensul stricto senso de mai sus. A devenit parte integranta din viata mea, cand totul a devenit un sir de decizii luate ca urmare a unui proces de cantarire a solutiilor posibile.
Deci exista viata dincolo de compromis, doar daca stii ce vrei si ai o idee, oricat de vaga ar fi, despre cum sa obtii cel lucru pe care il vrei.
Pentru mine lucrurile sunt clare, si traiesc ca atare acest lucru. Mi-am organizat ziua cu un program strict, iar daca tot trebuie sa fac asta, sa traiesc dupa un orar, as putea sa o fac cu placere si sa nu mai consider ca fac un compromis, nu?
Dimineata sala de la 7:30 la 8:30. Ajung acasa, ma schimb si fug la birou (noroc ca e la 100 de metri de casa). Lucrez pana la 5 (uneori si peste program, dar destul de rar in ultimul timp) si ma intorc acasa. Urmeaza programul de JB. Nu e vorba de wisky, ci de fiul meu, Jonathan, poreclit Jonty Bonty, ergo JB. Plimbare, jucat, tavalit, pupat, ras, vorbit, iubit pana la Dumnezeu si inapoi. La 7:30-8 se termina programul de JB, iar dupa baita zilnica, a lui JB, intru pe modul \”relaxare\”. Si a doua zi o iau de la capat.
Pare complicat, dar am ajuns sa accept lucrurile asa cum sunt, pentru ca, realmente, nu mai am timp sa joc Starcraft pe PC, sau Assassin\’s Creed pe PS3, sau sa ma uit in nestire la filme, si imi dau seama ca viata e simpla si frumoasa, nu pentru ca asa este, ci pentru ca asa o vad eu.
Deschideti ochii si o veti vedea si voi.
