Acasa » Features » Spatiu vital

Spatiu vital

Postat in 7 decembrie 2011
/
Comments are off for this post

Spatiul.
Nu, nu vreau sa vorbesc despre ultima frontiera a lui Piccard, ci

despre habitaclul lui C4 Picasso.

Practic, asta e menirea francezului: sa ofere cat mai mult spatiu

utilizabil si cat mai mult confort, in perimetrul unei caroserii nu

mai mare decat cea a unui sedan de clasa compacta.

Este bine stiut faptul ca monovolumul ofera cel mai mare spatiu

interior. Si cea mai buna modularitate. Deci, este masina ideala

pentru orice familie bine ancorata in realitatea cotidiana.

Si/sau urbana.
Incep totusi cu exteriorul, caci este o diferenta ca de la cer la

pamant intre C4 Picasso si Xsara Picasso, predecesorul sau.
C4 Picasso este mai placut, mai mare, mai solid, mai bun.

Designul este asemanator unei mari picaturi de apa ce aluneca in

plan orizontal, pe masura ce automobilul se deplaseaza oriunde ii

dicteaza soferul.

Iar aici se vede preocuparea constanta a inginerilor si stilistilor

pentru eficienta aerodinamica.
Pentru cei familiarizati cu fenomenul auto, C4 Picasso

respira influentele prototipurilor construite de Citroen de-a

lungul timpului.

El este urmasul unei intregi pleiade de concept-car-uri, de

la care a preluat tot ce aveau acestea mai bun sau mai important.

Una dintre muze a fost Cocinelle, poreclita picatura

de apa, ce a fost produs acu numele de cod C1 pana la C10

intre 1955 si 1956; de la ea, C4 Picasso a imprumutat alura

generala si forma.
de la Xsara Picasso a preluat ideea spatiilor vitrate laterale, dar a

modernizat mult aspectul lor, precum si dimensiunile, iar de aici a

rezultat o vizibilitate foarte buna.

||||
Privind detaliile, am remarcat luminile de pozitie cu LED si

stopurile usor redesenate, dar si farurile care, acum, sunt

directionale. Intr-un final insa, a venit momentul mult-asteptat:

evaluarea habitaclului.

O voi spune din capul locului: e mult mai mare decat se poate

intui privindu-l din exterior.
Spatiul interior rivalizeaza cu cel dintr-o sufragerie, iar suprafetele

vitrate extrem de generoase subliniaza aceasta idee, lasand

lumina naturala sa patrunda nestingherita.

Parbrizul panoramic este extraordinar, mai ales cand faci un drum lung insotit, iar partenera poate privi cerul instelat… Sau chiar soferul, cand masina este parcata.

Sa nu mai spun de efectul plafonului panoramic, care, din pacate pentru mine, nu a putut fi folosit, pentru ca masina de test a fost abuzata de prea multi jurnalisti care au facut practica in salile cu pacanele si, ca atare, apasa pe butoane de parca ar iesi bani din ele…

Totusi, desi inteleg notiunea de spatiu, eu sunt genul de sofer

care prefera sa aiba o consola centrala masiva, care sa delimiteze

clar habitatul sau.
La C4 Picasso nu e cazul. Peste tot e spatiu liber.
Bordul este, de fapt, un mare spatiu de depozitare: poti pune unde

vrei tu genti, jucarii, chestii.
Orice-ti trece prin cap.
Portbagajul este foarte bine dimensionat, iar geometria sa regulata permite acomodarea unei familii cu doi copii mici fara nicio problema, inclusiv cu patutu mobil, carucior si ce mai trebuie.

Intre timp, cele trei locuri din spate

(scaunele se pot rabate si misca indvidual unul fata de celalalt)

sunt indeajuns de mari pentru a acomoda persoane adulte;

evident, asta inseamna ca sunt excesiv de comode pentru

copii.
Cred ca au fost gandite sa-i adoarma cand se porneste la un drum

lung…

Daca scaunele confortabile nu ii adorm, cu siguranta ii vor adormi

desenele animate sau filmele, care pot fi vizionate gratie

sistemului multimedia integrat in spatarele scaunelor soferului si

pasagerului din fata.
Iar cu asta, ne-am amintit de Rolls-Royce.
Care are, totusi, mai mult lemn si crom…
||||
Comenzile au fost impartite pe sisteme si imprastiate peste tot,

singurul bloc care grupeaza o gama mai variata de butoane

aflandu-se pe volan.

Climatizarea, de exemplu, se controleaza folosind tastele

din partea stanga a volanului, dispuse in jurul grilei de evacuare a

aerului; pe partea cealalta, pasagerul din dreapta are propriul

panou de comanda.

Apoi este sistemul multimedia, care include sistemul audio si

sistemul de navigatie: acesta se actioneaza folosind modulul din

partea centrala a bordului si/sau comenzile de pe volan.
Si cam asta e tot!

Ma uit la bord, care mi-a placut intotdeauna, dar mi-ar fi placut si

mai mult daca in centrul lui ar fi tronat o transmisie automata;

de-acuma insa, am inceput sa ma resemnez.

Pornesc motorul si… nimic. Nici un zgomot.
Ma rog, e acelasi agregat pe care l-am avut la C5 si C4.
Recte, un diesel de doi litri, turbo, cu 163 CP. Multi. Prea multi

pentru Bucuresti, dar suficienti pentru un drum in afara orasului.
La drum lung, cutia de viteze cu 6 trepte este foarte bine etajata si permite rularea intr-un regim dinamic adaptat oricarui sofer.
Daca se doreste rularea cu eficienta si autonomie maxima, se poate obtine un consum de combustibil de 4,2 l/100 km, fara nicio problema, in afara orasului.

Etajarea este foarte buna si permite gasirea treptei de viteza optima in orice moment, fie ca vorbim despre depasirea unui autotren pe DN1, sau doar se doreste o croaziera relaxata.

Prin urbe, cei 163 de cai rup aderenta relativ usor cand se pleaca

in forta de la semafor, ori se fac schimbari bruste ale directiei de

mers; pe de alta parte, ajuta la stergerea minei autosuficiente,

etalata de liderii armadei de TDI-uri din Wolfsburg ori

Ingolstadt.

||||
Pilda: eram la semafor langa liceul Gheorghe Lazar.
Ora 20:30, aproximativ.
Sunt primul la stop, iar langa mine trage un specimen

de… Ce avem noi aici? te de iii.



La volan, clasicul in viata: ochelari de soare cu rama alba – desi

afara era bezna totala –, priviri de om pentru care viata nu mai are

nici un secret.
Se uita la mine, iar semaforul aprinde culoarea verde; imediat,

Audi-ul dispare intr-un nor negru de fum pana la semaforul de la

piata Mihail Kogalniceanu.

Il ajung dupa vreo cinci secunde.

Nu pot sa-mi abtin o grimasa si ma uit la el: jubileaza pe

acordurile unei melodii de subcultura, ragaita de un cantaret cu

nume regasit si la raionul cu mezeluri.
OK, nu-mi sta in fire, dar uneori ma port ca un pusti de 19 ani.

Semaforul pentru pietoni aprinde culoarea rosie, cuplez treapta

intai si pandesc verdele.

Parizerul incepe deja sa lunece pe asfalt, parca-ar vrea

sa fure startul.
Verde!
Strunesc toti cei 163 de cai, schimb treapta a doua pe la 4300 de

ture si ajung la Piata Operei cu un avans de vreo cinci secunde; la

un moment dat, invaluit in fumul scuipat de harb, apare si

Torpedo.

Ma uit la el: acum e cuminte, cu muzica la minim si privirea

inainte. Crezi ce vrei, dar dupa o faza ca asta te simti tare bine.

Acum, aveam spatiul meu vital. La propriu si la figurat…

Articole similare