Spatiul.
Nu, nu vreau sa vorbesc despre ultima frontiera a lui Piccard, ci
despre habitaclul lui C4 Picasso.
Practic, asta e menirea francezului: sa ofere cat mai mult spatiu
utilizabil si cat mai mult confort, in perimetrul unei caroserii nu
mai mare decat cea a unui sedan de clasa compacta.
Este bine stiut faptul ca monovolumul ofera cel mai mare spatiu
interior. Si cea mai buna modularitate. Deci, este masina ideala
pentru orice familie bine ancorata in realitatea cotidiana.
Si/sau urbana.
Incep totusi cu exteriorul, caci este o diferenta ca de la cer la
pamant intre C4 Picasso si Xsara Picasso, predecesorul sau.
C4 Picasso este mai placut, mai mare, mai solid, mai bun.
Designul este asemanator unei mari picaturi de apa ce aluneca in
plan orizontal, pe masura ce automobilul se deplaseaza oriunde ii
dicteaza soferul.
Iar aici se vede preocuparea constanta a inginerilor si stilistilor
pentru eficienta aerodinamica.
Pentru cei familiarizati cu fenomenul auto, C4 Picasso
respira
influentele prototipurilor construite de Citroen de-a
lungul timpului.
El este urmasul unei intregi pleiade de concept-car-uri, de
la care a preluat tot ce aveau acestea mai bun sau mai important.
Una dintre muze
a fost Cocinelle, poreclita picatura
de apa, ce a fost produs acu numele de cod C1 pana la C10
intre 1955 si 1956; de la ea, C4 Picasso a imprumutat alura
generala si forma.
de la Xsara Picasso a preluat ideea spatiilor vitrate laterale, dar a
modernizat mult aspectul lor, precum si dimensiunile, iar de aici a
rezultat o vizibilitate foarte buna.
||||
Privind detaliile, am remarcat luminile de pozitie cu LED si
stopurile usor redesenate, dar si farurile care, acum, sunt
directionale. Intr-un final insa, a venit momentul mult-asteptat:
evaluarea habitaclului.
O voi spune din capul locului: e mult mai mare decat se poate
intui privindu-l din exterior.
Spatiul interior rivalizeaza cu cel dintr-o sufragerie, iar suprafetele
vitrate extrem de generoase subliniaza aceasta idee, lasand
lumina naturala sa patrunda nestingherita.
Parbrizul panoramic este extraordinar, mai ales cand faci un drum lung insotit, iar partenera poate privi cerul instelat… Sau chiar soferul, cand masina este parcata.
Sa nu mai spun de efectul plafonului panoramic, care, din pacate pentru mine, nu a putut fi folosit, pentru ca masina de test a fost abuzata de prea multi jurnalisti
care au facut practica in salile cu pacanele
si, ca atare, apasa pe butoane de parca ar iesi bani din ele…
Totusi, desi inteleg notiunea de spatiu, eu sunt genul de sofer
care prefera sa aiba o consola centrala masiva, care sa delimiteze
clar habitatul sau.
La C4 Picasso nu e cazul. Peste tot e spatiu liber.
Bordul este, de fapt, un mare spatiu de depozitare: poti pune unde
vrei tu genti, jucarii, chestii.
Orice-ti trece prin cap.
Portbagajul este foarte bine dimensionat, iar geometria sa regulata permite acomodarea unei familii cu doi copii mici fara nicio problema, inclusiv cu patutu mobil, carucior si ce mai trebuie.
Intre timp, cele trei locuri din spate
(scaunele se pot rabate si misca indvidual unul fata de celalalt)
sunt indeajuns de mari pentru a acomoda persoane adulte;
evident, asta inseamna ca sunt excesiv de comode pentru
copii.
Cred ca au fost gandite sa-i adoarma cand se porneste la un drum
lung…
Daca scaunele confortabile nu ii adorm, cu siguranta ii vor adormi
desenele animate sau filmele, care pot fi vizionate gratie
sistemului multimedia integrat in spatarele scaunelor soferului si
pasagerului din fata.
Iar cu asta, ne-am amintit de Rolls-Royce.
Care are, totusi, mai mult lemn si crom…
||||
Comenzile au fost impartite pe sisteme si imprastiate peste tot,
singurul bloc care grupeaza o gama mai variata de butoane
aflandu-se pe volan.
Climatizarea, de exemplu, se controleaza folosind tastele
din partea stanga a volanului, dispuse in jurul grilei de evacuare a
aerului; pe partea cealalta, pasagerul din dreapta are propriul
panou de comanda.
Apoi este sistemul multimedia, care include sistemul audio si
sistemul de navigatie: acesta se actioneaza folosind modulul din
partea centrala a bordului si/sau comenzile de pe volan.
Si cam asta e tot!
Ma uit la bord, care mi-a placut intotdeauna, dar mi-ar fi placut si
mai mult daca in centrul lui ar fi tronat o transmisie automata;
de-acuma insa, am inceput sa ma resemnez.
Pornesc motorul si… nimic. Nici un zgomot.
Ma rog, e acelasi agregat pe care l-am avut la C5 si C4.
Recte, un diesel de doi litri, turbo, cu 163 CP. Multi. Prea multi
pentru Bucuresti, dar suficienti pentru un drum in afara orasului.
La drum lung, cutia de viteze cu 6 trepte este foarte bine etajata si permite rularea intr-un regim dinamic adaptat oricarui sofer.
Daca se doreste rularea cu eficienta si autonomie maxima, se poate obtine un consum de combustibil de 4,2 l/100 km, fara nicio problema, in afara orasului.
Etajarea este foarte buna si permite gasirea treptei de viteza optima in orice moment, fie ca vorbim despre depasirea unui autotren pe DN1, sau doar se doreste o croaziera relaxata.
Prin urbe, cei 163 de cai rup aderenta relativ usor cand se pleaca
in forta de la semafor, ori se fac schimbari bruste ale directiei de
mers; pe de alta parte, ajuta la stergerea minei autosuficiente,
etalata de liderii armadei de TDI-uri din Wolfsburg ori
Ingolstadt.
||||
Pilda: eram la semafor langa liceul Gheorghe Lazar.
Ora 20:30, aproximativ.
Sunt primul la stop, iar langa mine trage
un specimen
de… Ce avem noi aici? te de iii
.
La volan, clasicul in viata: ochelari de soare cu rama alba – desi
afara era bezna totala –, priviri de om pentru care viata nu mai are
nici un secret.
Se uita la mine, iar semaforul aprinde culoarea verde; imediat,
Audi-ul dispare intr-un nor negru de fum pana la semaforul de la
piata Mihail Kogalniceanu.
Il ajung dupa vreo cinci secunde.
Nu pot sa-mi abtin o grimasa si ma uit la el: jubileaza pe
acordurile unei melodii de subcultura, ragaita de un cantaret cu
nume regasit si la raionul cu mezeluri.
OK, nu-mi sta in fire, dar uneori ma port ca un pusti de 19 ani.
Semaforul pentru pietoni aprinde culoarea rosie, cuplez treapta
intai si pandesc verdele.
Parizerul
incepe deja sa lunece pe asfalt, parca-ar vrea
sa fure startul.
Verde!
Strunesc toti cei 163 de cai, schimb treapta a doua pe la 4300 de
ture si ajung la Piata Operei cu un avans de vreo cinci secunde; la
un moment dat, invaluit in fumul scuipat de harb, apare si
Torpedo
.
Ma uit la el: acum e cuminte, cu muzica la minim si privirea
inainte. Crezi ce vrei, dar dupa o faza ca asta te simti tare bine.
Acum, aveam spatiul meu vital. La propriu si la figurat…
