Acasa » Editoriale » Cele mai misto masini care ma calca pe nervi

Cele mai misto masini care ma calca pe nervi

Postat in 12 noiembrie 2017
/
Comments are off for this post

de Zed

Mai intai, Reebok Dunkmob. Cei albi, cu logo si paspoaluri albastre, nu varianta pe negru. Mi-am cumparat o pereche in vara lui ’97, lichidandu-mi economiile si renuntand pentru o vreme la alte planuri, inclusiv permisul auto. Permisul auto, coaie; atunci ca si acum, incercarile cuiva de a ma tine departe de masini, fie el strain sau ruda de gradul I, s-ar fi soldat cu un cap in gura. Dar baschetii aia cu design futuristic si tehnologie Hexalite (basca fauriti pentru jucatorul favorit, Shaquille O’Neal) imi luasera pur si simplu mintile.

Singura poza gasita, cu cei negri… Sursa: http://krossovki.net

Absurd, dar asta e adevarul: inainte sa strang banii, baleam dinaintea vitrinei cum nu mai facusem in fata niciunei limuzine germane sau pur-sange italian. Iar asta a fost doar etapa intai a obsesiei: curand, am inceput sa intru in magazin in fiecare seara, intorcandu-i pe toate partile, studiindu-le pernele de aer cu zeci de hexagoane interconectate si verificand numarul pe interiorul limbii. “43 EUR, sunt inca aici” – rasuflam usurat, urma inca o noapte cu somn linistit.

Cand ii lasam din mana si vedeam alt vizitator ca punea ochii pe ei, afisand moaca clientului interesat, mi se facea inima cat un purice. Undeva in strafundurile mintii, zacand intr-un sertar ferecat cu zeci de lacate se derula secventa in care ii smulgeam jugulara cu dintii; cumva, ratiunea a inventat motive sa ascunda cheile – ca sa vezi, nefericitul putea sa aiba laba piciorului mai mare sau mai mica – pana cand minunea s-a produs: un milion de lei (cam trei salarii bunicele la vremea aia) au suplimentat cifra de afaceri a magazinului, iar eu am plecat cu “ribocii” acasa. N-am mers pana intr-acolo incat sa dorm cu ei, dar i-am tarsait pe covoare pana la ora culcarii. A doua zi i-am probat cu ce aveam prin sifonier si am selectat liniile vestimentare potrivite. Iar, in prima saptamana de dupa achizitie, am topit bruma de bani ramasa pe toale care sa-i scoata si mai mult in evidenta. In buzunare-mi sufla mistralul, dar fratele meu – cea mai misto incaltaminte sport de pe Terra era a mea, numai a mea. Chit ca se dovedea absolut odioasa de fiecare data cand o foloseam.

In primul rand, era grea. Foarte grea. Poate Shaq, posesorul unui fizic pe langa care Thor-ul lui Chris Hemsworth e un pigmeu rahitic, a simtit-o ca fiind fabricata din puf de papadie si bezele; un om cu trup obisnuit, ca subsemnatul, a avut mereu impresia ca si-a legat de picioare doua fiare de calcat. Nu vreo minune din asta recenta, cu suprafata teflonata and shit; nu, tata – din alea care i-au calcat itarii lui Carol al II-lea. Fonta grosolana lucrand tricepsul mai ceva ca antrenamentele lui Phil Heath. Inutil de precizat ca, la final de zi, imi simteam gleznele de parca un fierar le utilizase drept nicovale pentru modelat potcoave. Pe care mi le-a batut apoi de talpi: scos de pe parchetul impecabil al unei sali de baschet si muncit mai multi kilometri pe beton deloc perfect, Dunk Mob ajungea sa ofere amortizarea unor saboti olandezi. Din lemn de teck.

In al doilea rand, era aproape imposibil sa port incaltarile alea intr-o zi normala de vara. Recte, cand afara era evident cald, dar nu intr-atat incat sa omoare trei babe pe ora. Inevitabil, am comis-o si in maximum 5-10 minute mi-am simtit picioarele ca atacate de cea mai nasoala guta din istoria omenirii. Se umflau ca saltelele de plaja si trucul slabitului/descheiatului de sireturi era exact asta, o mare vrajeala; drept urmare, ajungeam sa ma rog ca urmatorul 282 sa transporte mai putini oameni ca de obicei si sa prind un loc pe scaun. Cum ar zice un amic, jenant si penibil in acelasi timp, deci “jenibil”. Si stii ce m-au invatat toate neajunsurile astea? Absolut nimic. Am strans din dinti si i-am purtat mai departe. M-am falit cu ei oriunde m-a purtat aparatul locomotor, transformand schimonoseala de durere intr-un evantai de zambete fericite. Pentru ca toata lumea trebuia sa stie: facusem cea mai buna alegere posibila. Asa cum vor ajunge si clientii modelelor Volvo sa vorbeasca despre masinile lor.

Au tot dreptul s-o faca, caci uite cat de bine arata S90. Iar, daca nu intelegi ca V90 este cel mai frumos combi la ora asta, mergi si feleaza esapamentul Passat-ului pe care-l tii in garaj si roaga un prieten sa ambaleze TDI-ul. Sincer, e ultimul gest onorabil pe care-l poti face dupa ce realizezi ca ai simtul artistic al unui pitecantrop. Cam de la “S”-ul lui Bruno Sacco si BMW E38 nu m-am mai delectat cu un profil atat de fresh, exorcizat de muchii, fante si alte cacaturi moderniste bune de indus strabismul. S90 este echivalentul automobilistic al muscaturii dintr-un mar verde: iti face cascada in gura chiar si dupa ce ai servit un meniu de cinci stele. Iar asta pentru ca de prospetime si redescoperirea simplitatii nu te saturi niciodata, la fel ca si de lucrurile intuitive. De aia vezi un stand Ikea imediat ce deschizi portiera: masinile erei Geely au mai putine butoane pe bord decat un mouse din 1985.

Au riscat nitel aici, caci manevrarea touchscreen-ului nu este la fel de placuta ca un iPad (da, Grigore, Apple e referinta si nu poti face nimic in privinta asta); totusi, ofera o interfata cu meniuri logice si, oricum, pana sa-ti dai seama ca e doar vecin cu perfectiunea, pornirile carcotase iti vor fi fost demult anihilate de materiale si finisari. A caror aspect si calitate sunt echivalente rivalelor germane si mult deasupra lor in privinta layout-ului: in definitiv, nemtii fac aceeasi greseala ca si in cazul designului exterior, complicand inutil lucrurile. Bun – si-atunci, ce nu merge? Caci S90 & Co. au succes, dar nu cat sa rastoarne ierarhiile. Sa fie consumatorii atat de tampiti si/sau spalati pe creier incat sa nu se poata lepada de A6, Serie 5 sau E-Klasse? Nu chiar.

N-am vrut sa cred verdictul intaiului test-drive citit, desi fusese dat intr-o revista unde se scrie despre masini de pe vremea cand Romania era in plina colectivizare. Apoi a venit al doilea, dintr-o sursa la fel de credibila, iar opiniile erau similare. A urmat recidiva primei publicatii, de data asta in urma probarii altei motorizari. Inainte sa citesc al patrulea text eram deja lamurit: in oricare din cele doua declinari, modelul de clasa mare Volvo este doar bunicel, uneori chiar mediocru. Grup motopropulsor, confort la rulare, dinamica, spatiu interior, portbagaj – cam toate sunt afectate intr-un fel sau altul si necesita ameliorari de care adversarii din Tara lui Goethe nu au nevoie. In privinta agregatelor, acuzate de impotenta pe versiunile entry-level si indelicatete pe cele de top, e limpede ca nordicii culeg ceea ce au semanat: cand te pisi contra vantului, incapatanandu-te sa nu dai mai mult de patru gauri intr-un bloc motor, risti sa iesi din scena cu pantalonii fleasca. Cu tot cu motoarele electrice, compresoarele mecanice si turbocompresoarele pulii.

Celelalte aspecte tin fie de setari, fie de eterna compromitere a functiei in favoarea formei; dincolo de explicatii (unele perfect acceptabile), anumite lacune se pot corecta la vremea iminentei actualizari. Altele, insa, vor continua sa deranjeze clientul. In mod normal, mi-ar fi pasat de asta fix cat despre ultima barfa cu Smiley, dar, oarecum inexplicabil, mi-am dorit ca Volvo sa dea lovitura cu platforma SPA. Poate ca am picat in capcana suporterului de outsideri. Sau poate ca sunt satul de o lume obsedata de cercuri intercalate, elici de avion si stele in trei colturi. Ori, pur si simplu, Volvo n-ar fi meritat soarta lui SAAB. Cu cat ma gandesc mai mult la asta, cu atat imi dau seama ca raspunsul este altul: suedezii trebuiau sa dea lovitura pentru ca, in plina recesiune economica, Geely i-a scos din cacat si, apoi, au aruncat cu bani in ei cum neam de neamul lor de la neaderthal blond la primul porno cu cyborgi n-ar fi visat vreodata. Si sa dam si o cifra, pentru ca deontologie: 6(sase) miliarde de dolari.

Dupa injectia asta de capital, masinile marii reveniri ar fi trebuit sa mature pe jos cu de-alde Jaguar, Infiniti sau Lexus. Si, totodata, sa demonstreze imposibilul: exista viata dincolo de triunghiul Stuttgart-Munchen-Ingolstadt. Volvo este departe de ambele deziderate, iar nasol pentru imaginea de diletant in care se va balaci si-n viitor este ca patronul chinez nu i-a spus niciodata ce sa faca. E drept, cele doua parti au avut cateva mici contre la inceput, scandinavii refuzand sa produca un sedan de lux pe care asiaticii l-au dorit foarte mult (intr-un final s-a ajuns la o solutie de compromis, sub forma unui S90 cu ampatament lung vandut acum si in SUA). Dar, in afara de asta, primii au facut cam ce a vrut pusca lor. De-aia ar avea tot atatea circumstante sa invoce scuze pe cate mai are omenirea sa-l inghita pe Jong-Un. Si tot de-aia vand mai bine ca inainte, dar mai slab decat s-ar fi putut.

De cate ori il vad pe strada, vitrina unui dealer sau stralucind intr-o poza profi, tandemul S90/V90 ma face sa balesc. Asa cum ma facea odinioara si Reebok Dunkmob. Numai ca acum orice informatie e la un click distanta, drept pentru care stiu dinainte la ce sa ma astept. Si prefer sa-mi vad de drum, caci in 2017 sunt prea batran, prea ursuz si urasc prea mult orgoliul de puber prost incat sa mai ascund frustrarea deciziilor gresite in zambete de falsa fericire. Restul, stiti ce aveti de facut: Mercedes, BMW sau Audi. Sau sa continuati sa spuneti ca ati facut deja cea mai buna alegere posibila.

Visit Us On TwitterVisit Us On FacebookVisit Us On YoutubeCheck Our Feed