Dintr-un film atat de prost ca “Artista, pruncul si ardelenii” (sau era “Profetul, petrolul si dolarii”?), am ramas cu o scena in minte. Habar n-am de ce, poate din acelasi motiv pentru care ma trezesc uneori fredonand smegme din muzica pop. Minutele din respectiva pelicula sunt alocate personajului interpretat de Jean Constantin – un spiter dubios cu oratorie de teleshopping si vocabular arhaic, ce-si prezinta cu mandrie medicamentul minune: o potiune capabila sa vindece orice boala. Recte, un panaceu. Apeland la empatie si tinand cont de vremurile evocate (inceput de era industriala, oameni chiar mai idioti decat intalnesti azi), parca-ti vine a recunoste ca ai fi cumparat nu doar o sticla, ci intregul stocul sarlatanului – la naiba, cine n-ar vrea viata vesnica? Hai sa-ti zic un secret: nu trebuie sa apelezi la empatie. Esti deja mai idiot decat un sac de rumegus. Altfel, n-ai face parte din turma care a pus botul la cea mai atent lucrata vrajeala din istoria industriei auto: SUV-ul, masina care poate inlocui orice masina.
N-a fost de la inceput asa. Oricat de inteligenti ar fi scamatorii astia si oricat de bine ar adulmeca trendurile, n-au avut cum sa anticipeze intregul potential al escrocheriei inca din momentul zero. Au incercat mai intai marea cu degetul, cizeland vehiculele tot-teren si incercand sa ne convinga de unele avantaje pe care un tanc urban le poate avea in furnicarele mecanizate. Imi aduc aminte ca, la debutul primului X5, am sarit de cur in sus si aproape am iesit in strada cu o portavoce si un soclu improvizat, pregatit sa avertizez lumea precum smintitii din Hyde Park despre sacrilegiul nemtilor si Antihristul respectatei institutii off-road. Nu a fost nevoie sa ma lege de scaun; am stat de vorba cu un baiat mai destept decat mine, care mi-a explicat ca asta e doar inceputul si ca pisatul impotriva furtunii este un experiment ce se termina nasol de fiecare data. A fost greu, dar am inteles.
Rand pe rand, fiecare dumicat bagat pe gat a devenit tot mai mic si mai moale, pana cand nu l-am mai simtit: Touareg, Cayenne, Q7, RAV4, CR-V, Sorento, Santa Fe, X3, X1 etc, etc. Apoi, s-a produs inevitabilul: am dat de gust. Si nu era chiar rau. Da, 90% dintre SUV-uri erau (si sunt) lamentabile in teren accidentat; insa, ultima data cand am fost nevoit sa ma dau jos din masina ca sa ma gandesc daca busteanul cazut de-a curmezisul drumului imi va rapi sau nu scutul, a fost intr-o joi. Nu mai stiu anul, nu mai stiu luna. Si mai stiu ca, de cand am facut loc in portofel pentru un carnet categoria B, ocazii ca astea au fost vreo trei. Situatii in care traficul parea incapabil sa-mi ofere surprize neplacute, doar pentru ca-l survolam de la o inaltime apreciabila? Nenumarate. Nepretuite. Nesimtite, uneori…
N-am de ce sa ma ascund dupa cires: sa vezi pulimea cu tabachere din categoria Picanto si Clio suindu-se pe frane cand intreg orizontul dispare in spatele unei caroserii de GLS, produce o satisfactie ghilobano-toparlano-manelista despre care 9 din 10 insi mint ca au avut-o vreodata. Iar astia merita un bocanc atat de strasnic infipt in rozeta, incat sa le gadili amigdalele cu siretul. Asta ramane momentul de maxima justificare pentru achizitia unui Sport Utility. Pentru ca, orice ti-ar zice frizerii cu impresii de experti auto, el nu poate fi nici mai versatil decat un monovolum, nici mai rentabil decat un break. Punct. La randul subsemnatului, as fi invatat sa-i respect mai mult pe producatori daca lucrurile s-ar fi oprit aici; dar, cum era de asteptat, miseii au simtit ca e rost de mai mult. Iar idiotii au devorat rahatul baietilor de la vanzari (si al publicatiilor auto) cu tot cu semintele de rosii. Inclusiv tu, fraiere, daca-ti scoti curul la plimbare intr-un BMW X6.
Un amalgam din fier si ceva plastic, doar putin mai usor decat Everestul si avand centrul de greutate la etajul 3 nu are cum sa-ti daruiasca senzatiile unei masini sport oricat de mult ar semana cu una si oricate cabaline s-ar pravali pe bietele anvelope. Ai fi stiut asta deja, daca n-ai fi batut mingea la orele de fizica; chiar si asa, n-ai nici o scuza sa pici la eugenie doar pentru ca respecti prea mult logo-urile AMG, M si/sau RS. In ruptul capului, un tot-teren NU poate inlocui o masina sport. La fel cum nu poate inlocui o decapotabila. Pentru toate regulile de baza ale bunului-simt si bunului-gust, care n-au cum sa-ti treaca prin minte cand esti prea marlan si balesti dinaintea pozelor cu Range Rover Evoque Cabrio. E la fel de elegant ca gumarii cu calcaiele decupate si, consecinta directa a aspectului, propteste o mare flegma pe intreg efortul marcii de a se erija in profesorul de lux al segmentului. Altfel spus, este o lovitura in propriile coaie de pozat si pus in rama.
Preferata mea ramane insa pretentia de a inlocui limuzinele de lux. Uita-te la Rolls-Royce cum se grabeste ca fata mare la maritat sa-i faca zile fripte lui Bentley Bentayga. De parca ar fi nevoie de cine stie ce efort sa lansezi un SUV mai dezirabil decat un Q7 avand lepra in ultimul stadiu. In fine – ce-ai vazut in ultimele poze-spion, cam aia o sa ai: o magazie patratoasa amintind pe ici, pe colo de silueta ultimului Range Rover 100% britanic. Ce e rau in asta? Totul. Materialele si tehnologiile rezervate viitorului Phantom vor ajunge si pe linia de asamblare a modelului 4×4, dar a pune semnul egal intre ele este ca si cum ai spune ca mergi in blugi la o sedinta AGA pentru ca pe ei scrie Armani. Au fost imaginati de designeri cu renume, sunt croiti din textile de inalta calitate, apoi cusuti de meseriasi alesi pe spranceana si, nu in ultimul rand, costa de dai in balbaiala – deci, care ar fi problema? Da-te cu sfecla de primul pom daca nu vezi vreuna. Apoi, cauta o craca mai solida si spanzura-te de ea, daca chiar ai avut nevoie de exemplul asta ca sa pricepi un lucru mai evident decat abstractul frizurii lui Trump.
Luxul nu este un concept pe care-l poti defini apeland la formule, ecuatii sau estimari calitative. Sigur ca o tapiterie din piele pipaita si examinata milimetru cu milimetru de un mos care numai asta a facut de 50 de ani incoace este infinit superioara epidermei de opinca pe care o ofera Dacia pe lista optionalelor lui Logan. Bineinteles ca furnirul ales incat fibrele lemnoase sa expuna o simetrie placuta ochiului joaca in cu totul alta liga decat o bucata de plastic negru, oricat de moale ar fi el. Vine un moment, insa, cand totul se rezuma la o problema de perceptie extrem de conservatoare. Iar punctul de origine este o silueta asociata de generatii intregi cu elitisimul, functie de care primesti stampila de wannabe sau connaisseur, de traficant de droguri sau business-man respectabil. Ei bine, parca in ciuda meltenilor cu aspiratii de lorzi, silueta aia nu sugereaza profilul unui SUV, SAC, Pac-Pac sau ma cac pe ele de acronime, ci a unei limuzine. O stii prea bine: caroserie in trei volume, cu parbrizul montat in alt fus orar fata de calandru si consola spate de autobuz, scandalizand plebea cu senzatia de mult, foarte mult spatiu irosit. De ce? Pentru ca nababii pot. Pot si se pisa cu jet de Flyboard pe ideea de utilitate pentru ca asta e ultimul lucru pe care si-l doresc de la o masina care sa-i reprezinte. O masina care trebuie sa rezolve problema primei impresii la fel de eficient si profesionist precum fashion designer-ul personal.
De asta S-Klasse se vinde absurd de bine, iar BMW si Audi inca n-au depus armele in segment. De asta Rolls-Royce a investit intr-un nou Phantom (al optulea, apropo) si tot de asta se zvoneste ca istoria de dupa Bugatti Chiron va fi scrisa de o reincarnare a fantasticului Royale. Bentley este la randu-i in carti cu o noua pereche Flying Spur/Mulsanne, iar Jaguar pare ca s-a razgandit in a-l trage pe linie moarta pe XJ; intre timp, Lexus a construit un LS care te lasa oricum, numai indiferent nu. Limuzina e greu de ucis, amice, si in nici un caz asasinul nu va fi SUV-ul.
Fara doar si poate, exista macar doua specii pe care tot-terenul de oras le ameninta cu extinctia: sedanul clasic, de buget si combi-ul. Primul este surclasat din considerente practice; al doilea nu ofera garda la sol pentru cucerit borduri si nici expunerea unui Sport Utility. In rest, SUV-ul ca solutie universala si substituent al oricarei categorii auto nu este nici macar o gluma proasta. E o scorneala nerusinata pe care n-ar fi trebuit sa o inghita atata amar de lume in secolul XXI. Dar, probabil ca ar trebui sa retrag ce am spus la inceput. Poate ca gloata e la fel de idioata si de inculta ca aia de se batea pe pomada lui Jean Constantin.
