Au trecut 7 ani de cand am pornit i-Car. Si a fost o decizie luata dupa o cafea bauta pe graba in birou.
7 ani mai tarziu, am facut un bilant.
Timpul petrecut in fata laptopului sau la volanul masinilor de teste in acesti ani mi-ar fi ajuns sa merg pe jos pana la Paris si inapoi.
Banii cheltuiti, din propriul buzunar, fara sponsorizari, reclame, bartere sau alte baliverne, mi-ar fi ajuns sa imi cumpar un apartament cu 2 camere intr-un cartier decent din Bucuresti.
Placerea de a fi liber sa spun ce vreau, cand vreau si cui vreau, insa, este neegalata si a facut sa merite tot acest efort. Sa nu am stresul ca nu am scris nimic azi. Sa mi se rupa ca un pee-ar cu casul la gura s-a suparat cand i-am zis ca Toyota este de porc si prefer sa merg pe jos. Cum am facut in Vilnius, unde am refuzat sa iau un Auris de la Avis si am asteptat 3 ore pana mi-au adus un VW.
Scopul nu este comercial, ci pur si simplu eram satul de stiri de 2 lei, traduse in graba de un editor al carui singur scop era sa-si faca conta zilnica.
Apoi vine vorba de lansari sau evenimente organizate de PR-ii din auto. Din pacate, iar aici o spun clar si raspicat ca ei (PR-ii) nu au nicio vina, deseori se repeta aceleasi personaje bizare si dubioase de care sunt satul si scarbit.
Aceiasi combinatori de care nu ai loc sa-ti iei o palma, dispusi sa linga in teava de esapament si cel mai mizerabil si scarbos model chinezesc doar pentru niste bani sau o reclama. Sau doar sa aiba o masina cu care sa plece in concediu sau la nu stiu ce nunta.
Apoi vin “domnii”. Precum ilustrul si distinsul Stiti-Voi-Cine-Al-Carui-Nume-Nu-L-Pomenesc.
Inventatorul apei calde, fin cunoscator al presei auto prin prisma cursurilor de degustare de cafea absolvite intre doua combinatii, a devenit un vector de opinie si a ajuns sa santajeze reprezentantele locale ale unor companii care ar fi putut sa-l cumpere si sa-l vanda de o mie de ori pe zi doar cu bugetul de petty cash… Nu conteaza ca isi cladeste numele pe spinarea unor oameni care primesc salariul si cu 3 luni intarziere, pentru ca asa vrea “Divinul”.
Mai sunt atarnatorii. Ii stiti, aia care se bucura de un croissant si un hors d’oeuvre servit intr-un local de lux sau in vreo excursie. Aia care sunt “primii” care au facut orice. Primul care a scris ca roata e rotunda. Primul care a spus ca noaptea e intuneric. Primul care a descoperit ca apa e uda. Ati prins ideea. Ei sunt primii, iar restul nu conteaza. Cum nu conteaza ca, desi au fost primii, de cele mai multe ori au mancat cacat, pentru ca dadea bine in revista sau pe sticla. Nu de alta, dar trebuia sa fie dulce articolul despre masina a carei reclama era tiparita pe pagina urmatoare sau montata imediat dupa partea video din emisiune.
Si, la urma, pentru ca sunt cei care merita, sunt “presarii auto” care chiar isi fac treaba si stiu ce zic.
Tipii si tipele alea cool, care fac frigul o noapte intreaga doar pentru a prinde luminile unui crepuscul timid, dar care pun in evidenta silueta masinii conduse la test. Irationalii aia care uita de ziua nevestei pentru ca sunt la lansarea nush carui model printr-o tara europeana, sau nu, si care tin cu dintii, la propriu, cafeaua “to go “ luata din lobby-ul hotelului pentru ca nu au timp de rasinile de la micul dejun si nu au decat doua maini, iar intr-una tin laptopul/tableta, in timp ce cealalta este ocupata cu camera foto sau mapa de presa, pentru ca managementul a decis ca se poate descurca si singur.
Cei care baga combustibil din diurna lor, doar ca sa mearga 100 de km mai mult, intr-o zona unde se pot face fotografii mai misto, chiar daca asta inseamna sa ajunga la 12 noaptea acasa si sa manance ce are OMV in vitrina cu mancare, undeva pe marginea unui drum obscur si uitat de lume.
Mai sunt fotografii. Cum este Andrei Tobosaru. Un om (prea) frumos care duce pasiunea pentru fotografie pana la limitele psihozei, dar cand vezi ce poate sa scoata cu un aparat foto, iti dai seama ca doar Dumnezeu poate rivaliza cu fotografiile lui, iar daca ar fi trait acum, Michelangelo sau Da Vinci s-ar fi lasat de meserie si s-ar fi inscris la un curs foto… cu “Foto”, cum ii spunea pe vremuri.
Nu voi incheia cu vreo vorba de duh sau ironie, ci doar cu un zambet pe buze, in timp ce ma uit la ceasca de cafea goala si ma gandesc daca sa bag a treia cafea inainte de ora 11.
Sunt aici. Si nu sunt singur. Zed este si el aici, desi nimeni nu sti ca scrie de la mii de kilometri din mijlocul desertului, dar a carui voce transpusa in fonturi Calibri de 11 ma face sa rad sau ma pune pe ganduri cu fiecare editorial primit la 3 dimineata pe mail.
Si mai sunt si altii, care vor veni.
Zi frumoasa.
