Tocmai ce-am ratat mondialul de snooker. Am auzit ca a fost o finala de vis. Tremurat de tac, familiile jucatorilor emotionate pana in pragul lesinului, tot tacamul. Ce sa zic, ma ia nitel cu ciuda. Dar, ca tot romanul invidios, sap dupa partea buna si o gasesc: O’Sullivan n-a fost unul dintre cei aflati la masa. Altfel, mi-as fi ros unghiile pana la cot. Just, consolarea e palida ca o falca de chinez, dar un meci cu titlul pe masa fara Ronnie e ca nunta cu DJ: urla lautareasca in boxe, dar o face mai sec decat Jidvei-ul din pahare. Baiatul rau al snooker-ului nu mai e demult un simplu campion mondial. Chit ca a ridicat trofeul de vreo cinci ori pana acum. Omul e in punctul ala intangibil pentru 99,99% dintre membrii speciei asteia odioase: numele din buletin devine brand, institutie si obiect de cult. Conconmitent si indivizibil.
De maine incepand, poate veni la meciuri in pantaloni scurti, afisand un Mohawk si o pereche de ochi injectati. Ar putea sa joace tinand tacul invers si rata bile pe care un tanc de cinci ani le-a introduce stand cu spatele la ele. Ar putea sa bea direct din sticla si slobozi o ragaiala de fierar-betonist taman cand adversarul executa neagra din orb. Ar putea sa o injure de mama si morti pe bunica tusind undeva de pe locurile primului rand, apoi urca in loja sa-i umfle ochii nesimtitului ce a uitat sa-si dea mobilul pe “silentios”. Le-ar putea face pe toate astea si, dupa plata amenzii si ispasirea suspendarii, va reveni avand cel putin la fel de multi fani ca inainte. Crucible ar fi la fel de plin-ochi la meciurile lui, iar televiziunile s-ar bate tot atat de tare sa-i difuzeze frame-urile. Pentru ca e Ronnie O’Sullivan. Si dincolo de orice capriciu vecin cu sminteala, toti amatorii snooker-ului stiu cine e si ce poate al mai mare talent vazut vreodata in sportul asta. Asa cum toata lumea stie cine e si ce poate Rolls-Royce, in ciuda unor rateuri precum Cullinan.
Socotesc c-au fost vreo trei duzini de poze. Fata, spate, profil, diverse unghiuri, aeriene, detalii – le-am plimbat prin fata ochilor pana am inceput sa vad dublu. Nimic. OK, mi-am zis, ia sa le pun nitel in miscare; ca atare, am dat drumul clipului oficial. Ceva incepea sa se profileze, dar inca neconcludent. Ultima reduta a fost examinarea masinii cand cineva ii da tarcoale. Sa am un reper uman, gen. Majoritatea vloggar-ilor sunt fursecari pe care bucuros i-as sili sa treaca Dunarea incaltati cu saboti din ciment; totusi, post-urile unora sunt cat de cat digerabile. Ba, pot spune ca vreo doi-trei au mai mereu flow-ul la ei. Asa ca pierd inca doua ore din viata holbandu-ma la montajele de pe Youtube si, anevoie, trag concluzia din finalul paragrafului anterior. Cuvantul-cheie fiind, evident, “anevoie”.
Deseori e simplu: masina despre care vrei sa vorbesti fie e OK, fie cere un loc la capatul unui tir concentrat de obuze. Alteori insa, dai peste una precum Cullinan, unde nu poti fi 100% sigur analizand o mana de poze. Sigur va sari unul care a facut un sac de purici in meseria asta si te va trage de maneca, spunand ca automobilele moderne tind sa arate rau pe sticla; odata ce le vezi pe viu, insa, ajungi sa-ti inghiti vorbele. Si n-o sa ai replica, fiindca stii ca poate avea dreptate. Dar Cullinan e rateu nu pentru ca arata nasol in poze, ci pentru ca nu arata suficient de bine. N-ai din ce sa scazi, ca sa speri la un rezultat decent cand il vei vedea pe strazi. Ofera doar vreo doua unghiuri din care smulge un “OK”; in rest, lasa un gust cu care te obisnuiesti greu spre deloc. Ca acadelele de la IKEA, cu aroma de lemn-dulce.
Profilul e vadit piatra de incercare. Iar cine a spus ca-si baga pula-n Bentayga ca sa-l astepte pe Cullinan – fara dubii, o decizie fireasca la vremea ei –, o sa caute usa din dos a clubului milionarilor. E sentimentul de pariu pierdut pe care astia il incaseaza mai rau decat oricine, de orgoliu ranit in urma unei afaceri paguboase. Sa dreaga busuiocul e exclus, caci vede si el conturul fad, pe alocuri disproportionat al colosului. Vede si el ca nu prea exista legatura intre botul de Mack si tentativa de dinamizare a posteriorului, vede si el patru roti caraghios de inguste gemand sub monolitul din metal, desenat cu echerul. Iar daca izul bacovian e atat de intens in conditiile unui rosu strident, probabil ca in negru Cullinan va fi mama, tatal si zeul tuturor dricurilor. Repet, nu e cel mai urat SUV creat vreodata, dar tocmai asta e probema: nu te da nicicum pe spate. Mortii ma-sii, e doar un Rolls-Royce.
O raza de speranta emana din habitaclu, dar ma tem ca gramada aia de furnir, metal si piele jucand rol de bord si consola centrala e deja stirea de alaltaieri, nu de ieri. A dat al naibii de bine pe Phantom VII, inca e OK pe No. 8, dar aici e clasic fara a fi classy. E vechi, perimat, un baroc exagerat ajuns sa respire periculos de aproape de kitsch. Iar scaunelele pliante din portbagaj, la cum arata, ma asteptam sa le vad cel mult pe lista de accesorii a unui Range Rover. La volanul caruia oricum vei dovedi ca ai gusturi mai fine in materie de masini, cheltuind de trei ori mai putini bani.
Cullinan este un SUV mare si atat. E tot ce poate fi definit drept Rolls-Royce in privinta lui. E mai lung decat un Lincoln Navigator, lat cat blindatele folosite de banci si mai inalt decat majoritatea chinezilor. Ori stapanilor Dubaiului. Respectiv, nenii ce vor fi insirati pe o lista de asteptare stupid de lunga, depasind asteptarile celor mai optimisti manageri din Goodwood. Cat despre pretul de 325.000 de dolari, el exista doar din nevoia unei cifre oficiale; in realitate, va fi mai mereu dublat. Deoarece Cullinan este nasol, dar totodata un Rolls-Royce. Asa cum Ronnie O’Sullivan este cel mai bun jucator din istoria snooker-ului, inclusiv cand joaca ca o cizma si se comporta ca un toparlan. Noroc ca exista un Higgins mereu prin preajma sa salveze spectacolul. Noroc ca (inca) exista sansa sa vedem un SUV Maybach decent.
